Interviu epistolar cu scriitoarea Monica Tonea

Bună Monica,

Citesc Pasagerii tăi și, cu emoție, îți propun un interviu insolit. Este vorba despre un interviu epistolar pe tema cărții, pe întreg parcursul lecturii mele. Ce părere ai?

Am ajuns la pagina 48 și simt nevoia primei întrebări:

Cartea ta începe promițător. Primele pagini captează atenția cititorului, îl fac curios. Descrierile tale mă fac să citesc și, în același timp, să văd filmul. Romanul cere o anumită structură: scheletul, planurile narative, cronologia, personajele cu caracterele și vocile lor, spațiul… Nu e simplu să treci de la proză scurtă la roman, dar ai reușit cu brio! Spune-mi, te rog, când a luat naștere romanul Pasagerii, în ce context și care au fost chinurile facerii lui? Ilona și Mattias sunt caractere puternice. Exista și în viața reală sau doar în cea ficțională? Cum a fost să jonglezi zilnic între cele doua lumi: lumea reală și cea ireală, paralela din roman? După cât timp te-ai detașat de poveștile personajelor?  

Aștept răspunsul tău.

Cu drag,

Mirela

Bună, Mirela,

O idee formidabilă. Am să încerc să te acompaniez de pe marginea lecturii tale. Este inedit și pentru mine, însă mi se pare un lucru tare fain să țin pasul cu un cititor așa rafinat ca tine. Mă voi strădui să fiu cât mai fidelă amintirilor, pentru că, știi și tu, uneori memoria ne joacă feste. În primul rând, îți mulțumesc pentru feedbackul îmbucurător. Ca întotdeauna, este revelator pentru mine. Nu a fost simplu, nici nu mă gândeam să ia așa amploare. La început a fost doar o idee și, ca orice idee, m-am gândit s-o notez până nu se diluează din senzații. Mă gândeam că va ieși măcar de-o povestire. După care s-a întâmplat ceva: personajele s-au diversificat, a apărut o altă intrigă pe fundal, iar linia temporală s-a schimbat. Nici ordinea din carte nu a fost aceeași de la bun început. Momentul decisiv, care m-a împins să leg între ele istoriile de viață din carte, a fost când am asistat la o scenă petrecută în parcarea de la Delhaize, aici la mine în sat, prin vara lui 2018. Îmi încărcam în portbagaj cumpărăturile și am remarcat cu coada ochiului un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, înalt, slab, cu trăsături rafinate, însă îmbrăcat ponosit, cu haine mult prea largi, care mergea de la om la om, clătinându-se, cu o sticlă de votcă, camuflată pe jumătate, într-o pungă de hârtie maro.

În mod bizar, n-am simțit repulsie și nu mi s-a făcut frică, așa cum mi se face în situații similare. Când s-a apropiat, am descoperit în ochii lui tulburi o deznădejde fără margini. Îmi amintea de cineva, dar nu știam de cine. Am ezitat, a ezitat, după care s-a îndepărtat. Nu mi-a cerut nimic. Am plecat acasă cu sufletul îngreunat.
Care i-o fi fost povestea? Mintea m-a purtat departe. Mi-am propus apoi să-i ofer eu un destin. Unul oarecare, unul nu cu happy ending, totuși, să am ocazia să creionez și bunele și relele care l-au împins pe marginea prăpastiei. De aici, am pornit partea a patra a cărții, care, cronologic vorbind, a fost prima. Nu aveam idee cum să continui. După care s-a adăugat partea a treia. Ea a venit rostogol peste mine, când nu mă așteptam. Vocea narativă nici măcar nu era atribuită vreunui personaj. Era doar o femeie (fără nume sau trecut, doar prezent) cu trăirile ei. Nici măcar nu mă gândeam că ar avea legătură cu partea lui Sergiu. O scrisesem cu fervoare aproape, era mai multă descriere decât este acum în carte și multă emoție pură. O numisem Magazinul de fructe…

Cred că a durat aproape jumătate de an până când am simțit că ar face parte dintr-un întreg. Cât despre primele două părți, le-am scris mai târziu. N-a fost deloc simplu. Romanul ăsta a fost scris cu multe întreruperi. Era nevoie să deslușesc mai întâi eu povestea. Să mă obișnuiesc cu personajele, să le cunosc, să le observ evoluția, ca mai apoi să creez contexte. Primul draft arăta foarte diferit de ceea ce vezi acum. De fapt, au avut loc multe transformări, pe alocuri fiind de nerecunoscut. Mattias a apărut ca o nevoie să conturez caracterul Ilonei. Să-i dau voce ei, prin intermediul relației ei cu tânărul. Nu există, nici un personaj nu e real. Din păcate, există posibilitatea ca unii să se regăsească în carte, fiindcă este un subiect apropiat de realitate. E inconfortabil, așa cum uneori viața este inconfortabilă. Cu spuneam și mai devreme, am petrecut mult timp cu personajele. Era important să le validez existența ficțională, ca să pară cât mai veridice. Câteodată mi-era greu să mă desprind. Era ca și cum vizitam niște prieteni cu care nu interacționam niciodată, dar care-mi permiteau să asist la viața lor de zi cu zi, la trăirile și gândurile lor, la intimitățile pe care, în alte circumstanțe, nu le-ar fi împărtășit cu nimeni.

Eu eram musafirul nepoftit și totuși unanim acceptat. Din motivul ăsta, când eram obligată să las lumea asta deoparte și să revin la ale mele, eram un pic destabilizată. Aveam nevoie de o mică perioadă de readaptare la viața mea reală. Nu am avut ocazia să mă detașez încă de personajele mele. Încă le port istoria în mine deși experimentez un soi de nedumerire vizavi de carte. Știu că am creat-o și, totuși, n-am nicio putere asupra ei.

Bună Monica,

Am găsit timp să-ți scriu. Am fost contrariată să aflu că personajele tale au o « existență ficțională », mie mi se par foarte reale. Te-ai transformat în zâna bună invizibilă care se așază într-un colt și observă până și cele mai mici detalii ale emoțiilor lor.

Știi, citind Pasagerii (am ajuns la pagina 149), mi-am amintit de Cella Serghi și Pânza de păianjen: și Diana Slavu avea o relație specială cu marea, ca și Ilona, și Diana îl căuta pe Petre în toți bărbații, ca Ilona pe Sergiu. Am făcut aceste paralele poate și pentru că Cella Serghi era la primul roman ca și tine, deși personajul ei feminin încearcă să-și dépasser sa condition, să scape din „pânza de păianjen”, în timp ce Ilona vede în Sergiu „salvatorul” și intră cu toată ființa ei în pânza de păianjen a acestuia. Mă întreb de ce anume trebuia să fie ea salvată? Nici mama ei nu înțelegea prea bine. Poate doar de sine însăși? Este o intelectuală care a știut să-și construiască un drum profesional, dar care rămâne blocată în sentimentele ei din copilărie pentru acest băiat, mai apoi bărbat care nu doar că nu o respectă și este de o violență simbolică teribilă, nu știe ce este respectul nici față de sine. Mă înșel? Mi se pare? Dumirește-mă, te rog!

Îl las pe Mattias pentru mai târziu și continui să mă gândesc la câte Ilone și câți Sergiu am cunoscut în viața reală. Persoane care nu pot face diferența între dragoste și datorie, între sentimentul de afecțiune și recunoștință. Ilona pare o femeie care intră foarte des pe „contra-sens”. Ea adoptă pentru o vreme lungă „traiul precar” și se consideră insipidă, suferind visceral de o boală mult mai dură decât ceea ce pare. Ea face parte din categoria pentru care iubirea învinge rațiunea, ea e tot ceea ce rămâne dincolo de orice logică. Ilona pare a suferi de sindromul Stockholm, mă refer la abuzul emoțional, dar nu ajunge la un psihiatru. Ea știe că ceva nu este în regulă cu ea: trăiește cu sentimentul că se observă din exterior haosul ei intern sau are impresia că „în spatele zâmbetului (altcuiva) se ascunde o mustrare”. Totuși, contrar actelor sale, Ilona este de o fidelitate dusă la extreme. Copil, adolescent sau om matur, sentimentele ei pentru Sergiu rămân fixe. Este femeia care iubește o singură dată în viață și care îndură totul în numele acestei iubiri.

Ah, să nu uit: „am mai pus în rucsac și stiloul meu, Hero 332, dar mi-era frică de ce va spune mama și n-am luat călimara…”! Ador descrierile tale, cred că am mai spus-o, iartă-mă! Acum doi ani, draftul tău era doar o poveste în comparație cu ceea ce citesc acum. Ai știut singură ce lipsea, ai înțeles singură ce trebuia adăugat, ai avut răbdare și ambiție. Povestea aceea s-a transformat în romanul de azi. Asta mă face să te cred scriitor: faptele! Să nu te mai rușinezi când îți spun așa, este un apelativ câștigat pe merit!

Aștept să te citesc.

Cu drag,

Mirela

Bună, Mirela,

Interesante puncte de vedere. Îmbie la conversație. A fost o experiență în sine să stau câteodată pe margine și să observ personajele. Au fost perioade când s-au scris singure, eu eram doar ustensila care le punea în pagină trăirile. Am preluat controlul când a venit vorba de editat. Acolo nu le-am mai lăsat de capul lor. E ciudat, uneori ai impresia că deții controlul absolut. Ai ideea, ai intriga, ai creionat deja personajele, știi încotro te îndrepți, însă pe parcurs se schimbă dinamica, ca și cum au prins ele viață.

Mă încântă asocierea ta. Acum, venind vorba, îmi amintesc că am citit prima oară Pânza de păianjen a Cellei Serghi când aveam nouăsprezece ani. Mi s-a părut atunci că Diana era îndrăgostită de o idee și că nu e foarte serioasă. Eram aspră pe atunci. Acum văd cu alți ochi lumea zugrăvită de ea. În final, mi s-a părut chiar un pic egoistă și nehotărâtă. Aveam să învăț mai târziu că lucrurile nu sunt mereu în nuanțe de alb și negru. Iar dragostea Ilonei pentru mare reflectă dragostea mea. Dar cam atât împărtășesc cu personajul meu feminin.

Sergiu apare intermitent în viața Ilonei atunci când ea este debusolată și în scurt timp începe să-l considere un reper. Proiecțiile pe care și le face în mintea ei de copilă iau amploare și astfel sfârșește să-l considere esențial în parcursul ei. O busolă. El nicidecum nu abuzează de condiția ei, dimpotrivă, Sergiu încearcă inutil să-și înăbușe sentimentele iscate în preajma ei. Uite, citind acum impresiile tale realizez cât de interpretabil este un text. Întrebarea aia: ce a vrut să spună autorul și dezbaterea obișnuită despre ideile dintr-o carte, nu sunt decât interpretări personale. De cele mai multe ori, ce a vrut să spună scriitorul nu corespunde deloc cu ceea ce a simțit cititorul. Când citești, aduci plusul tău, intimitatea ta se oglindește în lectură, tu, ca cititor, vii cu un cumul de experiențe și treci povestea prin filtrul lor. Ceea ce e și normal. Așa fac și eu când citesc. Mi-e foarte familiar sentimentul. La fel, scriitorul scrie cel mai bine despre ceea ce cunoaște, chiar dacă nu scrie despre viața lui personală.

Sergiu n-a fost întotdeauna onest, dar cine este până la capăt?! Chiar m-ar interesa să dezvolți un pic, să înțeleg în ce episoade l-ai găsit dezagreabil. Lăsând la o parte incapacitatea lui de a lua o decizie în ceea ce-o privește pe Ilona, Sergiu este victima comunității din care face parte. Și a societății. Nu asta era presiunea pe vremuri: un bărbat trebuie să fie responsabil, să-și ocrotească mama, sora ș.a.m.d.? Numai că el se încurcă puțin în responsabilități. Ca tot omul.

Bănuiesc că există o grămadă de cupluri care nu fac diferența între iubire și recunoștință. Se confundă adeseori aceste două simțăminte. Uneori e greu să faci distincția, mai ales când ți-e confortabil sentimentul că ești la adăpost, nu contează din ce motiv.

Ilona nu se consideră insipidă, ci neiubită. Sigur, a făcut o fixație pentru Sergiu încă din copilărie. Cert, faptul că reapare în viața ei în momente cheie contribuie la starea asta, însă de câte ori nu se întâmplă exact așa și-n viața reală: să rămâi agățat de o senzație, de o emoție veche, care se reactivează de câte ori ești expus la persoana care le generează? Nu e comportamentul unei victime captive față de prădătorul ei, nici vorbă, nu suferă de vreun sindrom, predomină doar nevoia să umple spațiile goale. Psihologic vorbind, Ilona este conștientă de lipsurile ei și, cu o ambiție de nestrămutat, le umple cu ceea ce are la îndemână.

Mă gândesc acum la ce spui, legat de fidelitate. Știința ar susține că monogamia nu face parte din codul nostru genetic. Că ar fi o alegere să rămâi toată viața ta fidel unui om. Nu contestă nimeni că la mijloc sunt și sentimentele, dar înțelegi, ei spun că nu suntem monogami prin definiție. Pentru unii e mai ușor, pentru alții mai dificil să-și dedice viața unui singur om. Ilona merge pe contra-sens până la a demonta și această noțiune. O face cu intenția de a anula o nevoie cu alta. La un moment dat nici măcar nu se mai gândește de ce o face, pur și simplu devine un stil de viață. Firește că știe ce se întâmplă cu ea și, fiindcă este atât de evident, i se pare că oricine ar putea să-i citească de la prima vedere intențiile, gândurile, dorurile. Unii oameni, în general introvertiții, își poartă istoria pe față, se emoționează ușor, sunt nesiguri, se tem de judecata exterioară, disecă prea mult lucrurile, până la extenuare și își dubitează alegerile. Asta e Ilona. Așa sunt multe Ilone.

Sper că te-am lămurit. Oare cum o fi când vor citi și alții explicațiile mele? Cred că ar fi mai bine să nu ajungă prea devreme la cititori, mă tem că le va nărui propriile lor credințe legate intriga din carte.

Mersi, se pare că e punctul meu forte. Eu încă nu-mi dau seama, dar e unanim, toată lumea vorbește despre descrierile mele. Am mai zis? Le detestam în liceu, studiam filologia și nu vrei să știi cât mă expasperau descrierile cu care ne bombarda profa de română.

Mirela, îți mulțumesc mult. Nici nu știu ce să zic… Ce aș fi eu fără cei care cred în mine?

Îți aștept gândurile.

Cu drag,

Monica

Dragă Monica,

Încep cu finalul. Am crezut și cred în tine. Asta e o certitudine. Nu mă dezamăgește nimic din cartea ta. Am mai spus-o. Nici structura, nici firul poveștii, nici stilul. Nimic nu mă plictisește, iar pentru mine este esențial. 

Lectura este cu adevărat personală. Nu sunt prima care o spune, nu voi fi nici ultima. E ca atunci când vezi o pictură sau un film și, la final, când dezbați cu cineva, parcă am fi văzut lucruri diferite.

Ador aceste mesaje ale noastre; e prima dată când autorul mă acompaniază pe tot parcursul lecturii. Autorul are deja viziunea de ansamblu, tabloul complet al personajelor, al evenimentelor. Cititorul este subiectiv, cunoaște doar paginile citite, are multe semne de întrebare și nu știe mereu ce întorsătură pot lua lucrurile. E avid de informație și vrea să înțeleagă. Acum, când primesc răspunsul tău, am terminat deja cartea și văd povestea un pic diferit. Diferit de săptămâna trecută, dar diferit și față de ceea ce autorul a vrut sa exprime. Da, totul e trecut prin filtrul personal, dar și prin cel al distanței luate față de acțiune, emoții, trăiri; nu eu am scris romanul 🙂

Să trecem la personaje, așa cum le-am simțit eu!

Sara nu-l suportă pe tatăl său din cauza alcoolului, dar nici cu mama sa nu are o relație specială. Pare inteligentă, sigură pe ea, dar foarte agresivă în exprimare. Într-un final, ne dăm însă seama că este confidenta fratelui ei, Mattias. 

Mattias este un tânăr care de mic nu se înțelegea cu mama sa, Georgia, dar nici cu tatăl său nu are o relație particulară, un „copil bătrân”. Este însă îndrăgostit de Ilona. O iubește, în pofida tuturor lururilor. Are un caracter puternic, în ciuda vârstei, pare stăpân pe situație, este independent și este atașat de Ilona. Un psiholog ar spune că e o situație patologică, ținând cont de diferența de vârstă, că tânărul prezintă un puternic atașament față de latura maternă pe care și-o caută într-o relație cu o femeie mult mai în vârstă decât el, ca să se simtă ocrotit și în siguranță.  Nu am citit printre rânduri că ar fi cazul personajelor noastre, deși sunt împreună de cel puțin șase luni.   

Maria este genul de femeie care de copil a avut nevoie de protecție. Fratele ei i-o oferă. Este o persoană bună, dar limitată. Georgia este cea care ar călca pe cadavre pentru a nu-l pierde pe Sergiu. Este uneori meschină și răutăcioasă, alteori depresivă. 

Sergiu, da, este exact cum ai spus, băiatul responsabil pentru familia lui, dar bărbatul iresponsabil de mai târziu: o trișează pe Georgia cu Ilona și pe Ilona cu Georgia. Nu știe pe care o iubește, deși pare că le iubește pe amândouă, confundă sentimentele cu îndatoririle. Își spune la un moment dat : „a fost cumplit lucru să aflu că trădarea face parte din structura mea”. Înțeleg că nu suntem monogami, dar putem să ne căsătorim jurând celuilalt credință și să adaugăm zâmbind: „nu sunt monogam” ? Poate ca Ilona nu este insipidă ca personaj, dar ea se simte insipidă și o și afirmă lui Sergiu. Poate că se simte neiubită, dar, în definitiv, ea pe cine iubește? Pe Sergiu? Pe Mattias care seamănă cu tatăl său? Eric nu primește mare lucru din partea ei, aproape nimic. Ea se simte „o carcasa goală”, deși este o  carcasă frumoasă, cu alură sportivă. În altă viață știuse să dăruiască (lui Sergiu), apoi lui Eric (singurul bărbat stabil din viata ei), nu. Chiar îi spune lui Mattias la un moment dat: „singurul bărbat pe care l-am iubit a fost tatăl tău”. Este într-o „eternă fugă” de ea însăși. Se va opri oare? 

Pe parcursul lecturii, am tot avut sentimentul de dualism permanent al personajelor. În Ilona erau doua femei: cea care întâlnea alți bărbați și cea care era cu Sergiu. Prin intensitatea sentimentelor sale, purtate acestui bărbat, m-a determinat să spun că mintal i-a fost fidelă. Când separarea este bruscă, doar corpul pleacă dintr-o relație, iar mintea continuă să fie acolo mult după… În Sergiu sălășluiau doi bărbați: cel care trăia cu Georgia și ar fi vrut s-o suprime pe cealaltă femeie și cel care era cu Ilona și-și uita responsabilitățile. Maria era împărțită între prietenia ei față de Ilona și datoria de a fi alături de familia nou clădită a fratelui.

În concluzie, deși nu citisem până acum romane de dragoste în afara celor clasice, îți declar sincer că mi-a plăcut foarte mult romanul tău. Am adorat dialogul dintre Ilona și mama sa, un personaj înțelept, conservator, cu grijă și bunăvoință față de copilul ei. Traversarea clandestină din 1984 (dacă nu mă înșel), psihologia personajelor, monologul lor interior mi-au captat atenția. Ochiul tău vigilent, care creează personaje complexe, trăiri alambicate, familii disfuncționale și condeiul tău care scrie despre oameni comuni, situații din viața de zi cu zi în care te poți regăsi sau îți poți regăsi un prieten sau o prietenă, m-au intrigat. Ai scris un roman foarte bun. Felicitări sincere, Monica!

Cu drag,

Mirela

PS1: Am subliniat câteva fraze care mi-au rămas în jurnalul de lectură. Pe cele mai scurte, ți le redau mai jos. 

„O femeie matură este, prin definiție, o femeie capricioasă, nicidecum servilă”. 

„Fiecare dintre noi ascundea câte ceva. Sau fiecare ajusta adevărul în funcție de ceea ce spera să întrevadă la capătul drumului”.

„Odată smulse rădăcinile, suntem cu toții niște rătăcitori”. 

„Cum am fost noi în trecut reflecta în bună parte ceea ce suntem astăzi”.

PS2: Aș dori să-ți mulțumesc pentru disponibilitatea ta și răspunsurile elaborate.  

Dragă Mirela,

Scuze-mi acest decalaj uriaș. A fost o perioadă agitată.

Altminteri, îți tare mulțumesc pentru încrederea plasată în scrisul meu. Știi cum e, stai ca pe ace și parcă aștepți un verdict atunci când îți citește cartea un om la care ții.

Și pentru mine e o experiență inedită acest dialog epistolar. La fel de intrigant este pentru mine ce pot stârni Pasagerii într-un cititor, precum este și pentru cititor să exploreze intențiile scriitorului. De aici reala plăcere de a discuta cu tine, dar, bine, orice discuție cu tine este o bucurie a minții.

Și acum, povestea personajelor.

Sara e o adolescentă destul de clasică. Dominată de emoții, derutată, dornică de aprobare și atenția părintească. Dommage qu’elle ne l’en a pas, aș zice. Nu faptul că Sergiu e alcoolic e problema ei, ci faptul că se simte neglijată. S-a simțit în mare parte din viața ei.

Mattias e genul acela de copil care e autonom de mic, însă, la fel ca și frații mai mari, tânjește după atenție și o father figure. Relația lui cu Georgia e complicată, dar sper să se înțeleagă că, pe măsură ce se instalează maturitatea, vor fi capabili să-și cârpească legătura. Nu am intenționat să scot în evidență vreun complex oedipian, chiar deloc. Circumstanțele i-au adus împreună și Ilona e irezistibilă. Cel mult am vrut să evidențiez că femeia actuală are un statut diferit decât avea pe vremuri, iar vârsta nu mai este un factor decisiv. O femeie de 45 de ani este o femeie în putere, cu nevoi la fel de ferme ca cele avute cu o decadă înainte. Doar că la vârsta asta știe mai bine decât altădată ce așteptări are de la viață. Sigur, Ilona se adâncește în propria-i dramă și pe măsură ce se lasă prinsă în vârtej, este și mai confuză. Dar oare va rămâne așa definitiv?

Ah, Maria. Maria e un personaj creionat de mine, însă are puternice legături cu realitatea. Și nu voi spune mai mult. Vulnerabilă, nesigură, dominată de credințele lumii vechi (mama ei), temătoare să se depășească pe sine. Dar nu e nici meschină, nici răutăcioasă. E și ea captivă în propriile neplăceri ale vieții. Sergiu este supapa ei. Și, de altfel, nu e nimic anormal aici. Doar că-și plasează uneori devoțiunea acolo unde crede că doresc cei din jur, nu unde ar crede ea.

Tocmai asta spun, e o alegere, unii reușesc, alții nu. Sunt multe de dezbătut pe marginea monogamiei, eu fiind convinsă că este posibil să fii monogam. Nu și personajele mele, aparent.

Ilona l-a iubit pe Sergiu. Eric a fost perioada ei liniștită, iar Mattias este o aventură terminată prost.

Până la urmă, tema centrală care bântuie cartea asta e o întrebare la care nu cred că avem un răspuns corect: poți iubi două femei deodată?

E interesant că-l cataloghezi drept roman de dragoste, nu am nimic cu categoria, însă nu asta era intenția mea. Dar, ca să o citez pe Susan Sarandon în Blackbird: „Don’t you see? Love is everything. Love is all there is.”

Îți mulțumesc, Mirela, pentru că ai citit printre rânduri, de fapt, asta e formidabil pentru un scriitor: să atingă într-un fel sau altul cititorul. Totul e interpretabil, chiar și întenția autorului. La fel ca impresiile cititorilor.

Sper că te-am lămurit cât de cât.

Cu drag,

Monica